Marșul Roz la Iași / #CancelCancer

Acuș se împlinesc 7 ani de când fac voluntariat, lucru de care mă simt un pic mândră pentru că nu mulți pun astăzi prețul pe „a face fără să aștepți bani în schimb”. Pornind din clasele primare, liceu și acum facultate, m-am înscris în diferite activități de voluntariat, inclusiv festivaluri, asociații etc.

Astăzi, cu picioarele tremurând și cu o strângere de inimă, am pășit în sediul AVON din Iași. Cu alte gânduri și-n alte împrejurări. Aceea de a deveni voluntar în cadrul marșului #Roz (#CancelCancer), pentru combatarea cancerului la sân.

Nedumerită încă de ce am acceptat asta, când viața mă pedepsise deja cu pierderea mamei și a mătușii din pricina acestei boli, m-am așezat pe unul dintre scaune, dar apoi l-am schimbat cu unul mai solid. De cum am ajuns, până la final (atât cât am stat acolo, pentru că mi-a permis timpul să rămân până la final), am stat cu brațele încrucișate. M-am panicat puțin la etapa cu prezentările, dar mi-am revenit. Cu noduri în gât, am spus care-i așteptarea mea cea mai mare de la această activitate de voluntariat, apoi am tăcut. Am lăsat cuvintele să se așeze, genunchii să nu-mi mai tremure și nodul din gât să-mi dispară. În sală se mai afla o doamnă căreia îi murise mama de cancer la sân, dar majoritatea fetelor, prezente astăzi la întrevedere, erau curioase să afle mai multe informații despre cancerul la sân. Diana și Alma, cele care ne-au chemat la ședință, au fost binevoitoare și n-au intrat în detalii. Bine au făcut. Ni s-a dat deja o broșură unde găsim informațiile utile, e destul. Eu personal nu vreau să mă mai documentez, din 2013 am făcut-o întruna, mai rău mi-am făcut. De câte ori citeam despre cancer, simțeam că însuși acțiunea de a citi mă secătuiește, mă suge de viață. Nu, să lăsăm asta cu documentatul și cercetatul cauzelor, efectelor etc. celor care-s făcuți pentru așa ceva. Noi putem, de exemplu, să luptăm cu alte arme. Una ar fi implicarea în astfel de activități. Nu vă cer să deveniți voluntari, dar vă cer să ieșiți din casele voastre, măcar pentru 2 ore jumătate, atât cât durează un film la cinema sau o cină în oraș, și să veniți pe 10 iulie, în fața Palatului de Cultură și să mărșăluiți pentru mama, sora, prietena, amica, profesoara, șefa, verișoara, mătușa sau vecina voastră, care se află sau s-a aflat vreodată în lupta cu cancerul. Viața nu-i lovește pe toți deodată. Pe unii îi lovește mai devreme, pe alții mai târziu, dar cancerul îl poți preveni din timp. Cum? Programează-ți o ecografie la sân. Rupe din timpul tău liber, pune mâna pe telefon și interesează-te de tine. Nu o să țin aici o morală, dar m-aș fi bucurat să fi trecut peste cuvântul mamei, să fi fost eu cea care sunam și o programam la doctor, în loc să mă rog în gând să-și facă timp sau curaj să sune. Eu regret. Voi, doamnelor, mai aveți o șansă.

Așadar, ne vedem la marș. Duminică. Palatul culturii, ora 18:00

Mai multe detalii aici: https://www.facebook.com/events/1080496215358515/

Amintiri despre mama și tata (I)

Piesa asta a Celinei Dion (Mama), o postasem pe facebook într-un 4 iulie 2013, pe când mama era internată la spitalul de oncologie din Cluj, cu tata ca însoțitor și sprijin pe toată durata operației și-a refacerii de după.

Mai bine de 3 săptămâni am locuit doar eu cu sormea, singure. Am învățat să gătesc dinainte de-a pleca ea la Cluj să i se extirpe sânul. Prima dată când a plecat la Cluj a fost în martie 2013. S-a trezit pe la 5 dimineața, bagajele erau făcute de seara trecută, tata era în bucătărie pregătindu-și cafeaua, iar eu ascultam indicațiile ei în timp ce se îmbrăca.

„Să nu te cerți cu soră-ta. Dacă sună cineva, îi spui că sunt plecată să fac niște analize. Ai grijă să încui seara poarta și să verifici ca totul să fie închis prin curte. Să uzi florile. Nu uita să-i dai bani soră-tii, când pleacă la școală. Ai grijă să nu plece mai devreme. Să faci de mâncare și să nu faceți foamea, v-am lăsat bani în primul raft de sus, în bucătărie. Ai grijă să-și facă lecțiile și tu vezi ce faci la școală. Hai că ne întoarcem repede, nu cred că mă ține mult”.

A stat în jur de vreo cinci zile, iar a doua oară când a plecat, la sfârșitul lunii lui aprilie, a stat mai bine de trei săptămâni. Ajunsesem atât de ușor de la încredere la deznădejde, de la răbdare la disperare, așa cum ai schimba presiunea unui robinet. În nopțile de singurătate, când soră-mea dormea în camera ei, mă-nchideam în camera mea, mă lăsam să cad pe podea cu spatele la perete și începeam să plâng. Ziua nu-i arătam cât de dor îmi e de ei, încercam să duc totul fără să mă vaiet și fără să-mi fac griji, pe care ea le-ar fi putut vedea ușor. Atunci când tata mă sunase să-mi spună că operația decursese bine (asta însemnând că îi tăiase sânul, se trezise din anestezie și era conștientă, dar desprinsă parcă din altă „lume”, cum spusese tata atunci), am încercat pe cât posibil să-i redau cu entuziasm veștile, deși în sufletul meu simțeam ceva rupt. Perioada de recuperare a fost lungă și grea, tata încerca să mă îmbărbăteze mințindu-mă că se reface repede și după prima săptămână după operație vor fi acasă. Au urmat mai multe, dar nu asta m-a durut cel mai tare. M-a durut naivitatea cu care crezusem, atunci, că lupta se oprise în acel punct. Nu știam cu ce mă confrunt, deja credeam că în dicționarul meu, în viața mea, cuvântul „cancer”, nu-și mai are locul. Trăise printre noi, ne dărâmase, dar nu pentru mult timp pentru că noi am avut grijă să-l învingem, spuneam în sinea mea.  Tot ce-a urmat după, a fost mai mult decât mi-aș fi imaginat.

Hangariada: 3 zile de zbor pe culmile fericirii

Relația mea cu Hangariada a început cam așa. O invitație din partea prietenei mele, Bianca, de a intra ca voluntar la cel mai mișto festival de artă și zbor, care se desfășoară în mai. Bianca mă anunțase că ea și prietenul ei deja și-au trimis CV-urile, că așteaptă cu nerăbdare să se încheie perioada de înscrieri și că mă-ndeamnă să-mi încerc și eu norocul. Nu știu cum, am ratat perioada de înscriere, am ratat-o, da. Însă Doamne-Doamne a făcut o minune, după ce bocisem (da, am bocit de ciudă), că am fost fraieră și n-am trimis CV-ul, un nu știu care băiat, de pe pagina festivalului, mi-a zis să iau legătura cu Flavi. Zis și făcut, a doua zi eram la interviu. Cu CV, cu emoții, cu rugăciuni în gând să fiu acceptată și să fiu lângă colegă-mea, să văd Luna Amară, CTC, pe Robin, noaptea curgând peste mine în timp ce-n urechi se aude numai muzică bună etc. etc. Cât timp am stat în fața celor trei, printre care și Flavi, mi-o imaginam pe colegă-mea punându-și poze pe facebook din timpul concertelor sau povestindu-mi cât de fain e să-l ai în fața ta pe Robin sau pe cei de la Luna Amară (după care tânjeam să-i văd într-un concert), sau pe nebunii frumoși de la CTC sau…să mai continui? N-a fost nevoie să-mi rod unghiile, am intrat în gașca veselă de voluntari, am sărit doi metri în sus de bucurie, atunci când Flavi mi-a dat vestea, apoi am început numărătoarea inversă. În prima zi de festival, deși era vineri și se presupune că la finalul săptămânii ar trebui să fii rupt de oboseală, eu, colegă-mea și prietenul ei ne-am făcut apariția la aerodrom de cu ziuă, am dat o raită pe la corturi, am fost cu ea să-și picteze inimi pe fățuca-i copilăroasă, mi-am făcut cruce când i-am văzut pe curajoșii nebuni urcându-se în păsările alea uriașe, luându-și zborul în înaltul cerului, am chicotit când i-am zărit pe copii pictați pe fețe, mai ceva ca de Halloween, i-am admirat pe cei care s-au așezat cuminți la mese, cu-o bere sau un suc în față, în soarele arzător al după-amiezii, am făcut poze cu apusul în păr, iar seara am lăsat muzica să mă inunde. Sau o fi fost fericirea? Dacă prima zi a fost așa nebună, vă dați seama cum au fost celelalte două? Dacă ați fost acolo, sigur știți despre ce vorbesc. Pe lângă faptul că serile au fost presărate cu magie, că toți cei care au urcat pe scenă erau vestitori ai fericirii și că Alexandra, împreună cu echipa sa mi-au dăruit mie, cât și celorlalți, nu doar o experiență unică, ci și o fericire împărtășită cu dragoste față de frumos, Hangariada a însemnat o poveste despre cum să aduci fericirea mai aproape. Iar fericirea s-a împletit cu dragostea, talentul, frenezia, buna dispoziție și entuziasmul cu care toți au contribuit la scrierea acestei ediții. Pentru mine, Hangariada e mai mult decât un festival unde muzica și talentele precum dansul, teatrul sau pictura, fac casă bună. Hangariada înseamnă tot ceea ce-am scris mai sus, dar dacă ar fi să aleg un cuvânt, atunci acela ar fi…fericire. Iar fericirea mea se datorează vouă, celor care mi-ați dăruit-o în trei zile cât pentru șapte.

13263877_816738641761456_6065535847396525382_n

Tuturor oamenilor pe care i-am iubit

Dacă nu vă mai iubesc, înseamnă că nu vă mai am parte din viața mea. Dacă nu vă mai am parte din viața mea, nu înseamnă că vă urăsc. Să ne înțelegem. Îmi sunteți amintiri și atât. Nu, nu amintiri bune sau amintiri rele, nu v-am iubit puțin sau mult, v-am iubit și atât. Iubirea nu mi-am cântărit-o în funcție de timpul pe care l-ați petrecut cu mine sau în funcție de câte ori m-ați sunat, să mă felicitați sau să mă certați. Dacă îmi sunteți amintiri, asta nu vă dă dreptul să-mi murdăriți sufletul. Ați făcut-o destul, atunci când mi-erați tovarăși de drum. Sau cel puțin când credeam asta. Acum, pentru că voi ați ales să-nchideți ușa în urma voastră e o altă poveste. Să știți că mereu mi-a fost mai ușor să plece ceilalți  din viața mea, decât să plec eu dintr-a lor. Asta nu înseamnă că am prevăzut acest lucru, și nici că l-am așteptat.  În fond, voi ați fost cei care mi-ați bătut în poarta sufletului. Eu  v-am deschis și v-am adăpostit în el, apoi v-am iubit. V-am luat cu totul. Atunci, de ce aș fi plecat eu? Nu m-am agățat niciodată de sufletul omului, dacă l-am simțit distant, străin. I-am dat pace și-am așteptat momentul când va răbufni, când mi se va înfățișa și-mi va spune care-i nemulțumirea. Poate n-am dat întotdeauna ceea ce v-ați fi dorit, poate n-am ascultat și înțeles îndeajuns, poate n-am avut răbdare sau empatie destulă, dar am iubit din tot sufletul, iar atunci când n-am mai avut pe cine iubi, a durut. Tare de tot. De parcă toată durerea din lume s-ar fi strâns la mine-n suflet. Chiar dacă ați plecat, încă o mai simt. E apăsătoare și grea.

 

Foto: Bianca Hrițac13246337_1043337142425607_4159857636693300834_o

Jurnal de călătorie sau o scurtă poveste cu-n iubitor al filmelor românești

Călătoriile lungi aduc cu sine povești interesante. M-am îmbarcat  în trenul de București-Iași, pe la vreo 16:00 după-amiaza. Afară turna cu găleata, înăuntru era cald și bine, iar cartea pe care o scosesem tacticos din rucsac, avea să mă-nsoțească pe parcursul călătoriei.  Dintre pagini, scot „semnul de carte” sub forma unui sticker SFR (Serile Filmului Românesc). Mai aveam unul pe carcasa telefonului, destul de vizibil, așadar. În fața mea, un domn pe la vreo 60 de ani  își ațintise privirea spre mine. Urmară câteva secunde de tăcere, apoi domnul luă între degete sticker-ul așezat pe măsuța unde îl pusesem.

„Ah, mai am și altele”, m-am adresat eu entuziasmată.

„A, nu, stați liniștită. Voiam să citesc ce e pe el.”

Am încuviințat scurt din cap, apoi m-am întors stânjenită asupra lecturii.

„Vă plac filmele românești?”, l-am auzit imediat întrebându-mă.

„Sincer, de când sunt organizator în cadrul acestui festival, au început să-mi placă mai mult.” i-am răspuns eu.

„Ați văzut filmul lui Sergiu Nicolaescu? Ăla cu Orient Express?, că oricum el a regizat multe la viața lui…”

Titlul nu-mi spune nimic, mă gândesc eu, dar știu de regretatul Sergiu Nicolaescu ca fiind un maestru în regizarea filmelor românești. Și un actor ce-a făcut senzație pe marile ecrane. Creierul meu a pornit în căutarea altui nume de film românesc, de-al regizorului Nicolaescu, pe care să-l fi văzut și să-l fi menționat acum, ca să nu par cu totul ignorantă. Din păcate, n-am reușit.

Domnul mă privește stânjenit peste ochelarii cu rame groase, își drege glasul, apoi mă-ntreabă:

„Să vă uitați la el, joacă în el și una dintre actrițele mele preferate: Maia Morgenstern. Dar Liceenii l-ați văzut? Trebuie că l-ați văzut, nu?”

Ei da, ăsta da, îmi spun în sinea mea. Uite ceva ce-mi sună cunoscut, în sfârșit.

Îi mărturisesc că e unul dintre filmele mele preferate și că l-am văzut de nenumărate ori, apoi mă duc cu gândul la filmele mai noi, care abia de-acum se dau în cinematografe. Cumva, mă interesează și părerea acestuia despre producțiile noi, în regia unora dintre cei mai cunoscuți regizori, dar cu actori mai tineri.

Altceva nu-mi vine în minte, așa că-ntreb dacă a văzut Undeva la Palilula sau De ce eu, filme în regia lui Silviu Purcărete respectiv Tudor Giurgiu.

„Nu, dar am văzut Aferim și mi-a plăcut. Bine, poate și fiindcă e un film mai „țărănesc”, așa.”, îmi spune acesta râzând.

Îi recomand să vadă și aceste filme, dânsul m-asigură că-i va cere nepotului să facă rost de ele, ba chiar să se uite împreună. „Cu el mă mai uit la filme, să știți. Mie nu-mi plac alea americane, am văzut vreo două și n-am mai vrut, m-am lăsat păgubaș. Plus că, de la o vârstă încoace, am început să urmăresc filme vechi, pe care le vedeam cu nevastă-mea la cinema, că deh, atunci nu erau atâtea gadgeturi. Azi te poți uita la film de oriunde, da’ pe vremea mea nu era chiar așa. Și totuși, uite câte cinematografe ajung în paragină și se închid, câți actori mor de foame și alte cele. Greu, în ziua de azi, să faci un film trebuie să-nduri și să rabzi de foame. Spuneți și dvs că nu-i așa.”

Poate că părerea însoțitorului meu de drum era prea generală, dar nu mi-am permis să-l contrazic direct, doar am aprobat scurt din cap.

După câteva secunde, se aude un țârâit scurt, domnul din fața mea se scuză și-și strecoară mâna în buzunarul din dreapta sacoului, scoțându-și telefonul. Discuția sa cu interlocutorul de la celălalt capăt al firului se prelungește minute-n șir, iar a noastră rămâne cumva atârnată deasupra unui nor de incertitudini.

De ce nu punem mai mult preț pe filmul românesc? De ce nu-l respectăm? De ce alegem filmele americane în detrimentul celor românești? De ce nu avem o educație în ceea ce privește cinematografia românească? Filmele românești vechi valorează mai mult decât cele noi?  De ce nu merg oamenii la film?

Ne-am continuat drumul într-o tăcere deplină. Eu citind dintr-o carte a unei autoare străine, iar dânsul completând integrame. Trei stații mai încolo, îl văd pregătindu-se să coboare, dar nu înainte să-mi surâdă din spatele ochelarilor și să-mi zică:

„Citește mai întâi romanul lui Tudor Braniște, apoi uită-te la Orient Express, domnișoară”.

Îl privesc cum calcă apăsat pe coridor, printre scaune și bagaje, apoi îmi scot telefonul din buzunar și tastez titlul filmului.  Trenul se repune în mișcare, iar informațiile pe care le găsesc despre un film regizat acum 12 ani, mă fac curioasă și mă intrigă să aflu povestea din spatele filmului.

 

P.S. La Iași, în perioada 4-8 mai, se întâmplă cel mai fain festival de film românesc. Anul acesta, ediția cu numărul 7 îi este dedicată actorului Mircea Diaconu, iar amabasadorul cultural al festivalului este criticul de film – Irina Margareta Nistor

Pentru mai multe detalii despre invitații și programul festivalului, intrați pe http://www.festivalsfr.ro

Capturaţi ecranul complet 29.04.2016 221828.bmp

Foto: Hirohide N.

Între vis și realitate

Când a murit tata mi s-a spus să-mi imaginez că e plecat într-o călătorie, departe, și că într-o zi se va întoarce. Și că de ziua aia nu trebuie să întreb, pentru că va veni când mă aștept cel mai puțin.

Când a murit mama mi s-a spus să plâng, apoi să mă ridic, pentru că de-acum am viața în propriile mâini.

Închid ochii și-mi imaginez că sunt acasă și e duminică după-amiaza. Afară e cald, frate-miu ascultă muzică în mașină cu portierele deschise, sormea se plimbă cu bicicleta prin curte, iar eu citesc Călinescu în leagănul din lemn, făcut de tata pentru cei mici. Mama e plecată la vecina și prietena ei de peste drum, iar tata și-a luat undița și-a plecat la pescuit. Era jobul lui din fiecare duminică sau zi de sărbătoare, unul care se desfășura doar după-amiaza, niciodată în timpul slujbelor.

Închid cartea, îmi pun căștile în urechi și mă las în voia versurilor. Mă uit la cer și mă pierd în albastrul său. Trag aer în piept, respir liniște. Câteva momente mai târziu părăsesc leagănul și intru în holul casei, o văd pe mama turnându-și un pahar de apă de la frigider, se plânge de căldură, apoi se pornește să tragă toate draperiile ca să împiedice căldura să mai intre-n casă. Mă duc în camera mea, mă-ntind în pat, mi-e cald, închid ochii și adorm. Mă trezește un zgomot, mă ridic în capul oaselor, afară s-a întunecat. Dincolo de pereții camerei aud vocile amândurora, râsete, scaune hârșâind podeaua, apoi ușa camerei deschizându-se ușor.

– Romina, e gata masa, mă anunță mama

Mă îndrept spre sufragerie, puțin somnoroasă după somnul de după-amiază, îl văd pe tata navigând de pe un post pe altul, sormea jucându-se cu frate-miu, iar pe mama încercând să-i mobilizeze pe toți ca să luăm cina.

Deschid ochii, e trecut cu mult de miezul nopții, mi-i simt umflați și mă doare capul. Încerc să mă ridic, dar am așternuturile strânse-n jurul trupului, abia îmi simt picioarele iar degetele de la mâini mi-s amorțite. Trag de pătură și izbutesc s-o dau la o parte, la fel fac și cu cearșaful, apoi mă ridic și pipăi peretele în căutarea întrerupătorului. Mă conving imediat că nu sunt acasă și oftez. Sting întrerupătorul și mă prăbușesc printre așternuturile nearanjate. Nici nu mă mai interesează cât e ceasul, dacă e vară sau toamnă, dacă e duminică sau vineri. Închid ochii și-ncerc să mă-ntorc de unde am venit. Mă duc cu gândul acasă, la curtea cu pomi fructiferi, la grădina cu flori a mamei și la corcodușul alb adus de ea din Drăgășani, dar visul tot nu (re)vine.

Capturaţi ecranul complet 06.01.2016 195720.bmp

Foto: Cristian Fechete

 

 

Cum să (nu)plângi!

Monitorizare: De câte ori ai vrut să plângi, dar n-ai avut timp? Mă gândesc, să fi fost vreo săptămână de la ultima răbufnire în lacrimi. Îmi aduc aminte, s-a întâmplat pe 14, când mă-ntorceam de la munte, din Gura Humorului. Eram în tren, lângă mine două prietene și colege de an, în fața mea, o doamnă și-un domn pe care-l crezusem soțul ei, dar care se dovedise a fi un străin nimerit în compartiment, pe același rând cu chipul de vârsta a doua.

Cu căștile în urechi, muzica dată la maxim, am simțit dintr-o dată cum mă ia valul pe sus. Șiroaie de lacrimi au început să curgă necontenit, dar în liniște. Fără hohote și suspine, pentru că altfel m-ar fi auzit colegele de lângă.

M-am dat jos când trenul a oprit în Suceava. M-am dus după o cafea, convinsă că aerul rece și niscaiva cofeină în sânge m-ar aduce cu picioarele pe pământ. În drumul spre automatul cu cafea mă îmbărbătam singură, cerându-i minții să se controleze naibii și să-nceteze cu plânsul, s-aștepte măcar până ce revin sub acoperișul apartamentului din Iași, între pereții camerei albăstroși, unde totul se putea desfășura în deplină intimitate.

Revenită în vagon, am încercat să mă liniștesc și să-mi ocup locul, ca și cum nimic nu se întâmplase, deși femeia din compartiment mă privise cum plânsesem cu câteva minute-n urmă.

N-am putut, am ieșit pe coridor și mi-am dat drumul. Am eliberat nodul din gât care mi se pusese încăpățânat, parcă cerându-mi să plâng ca să mă elibereze. În curând, ochii curioșilor au început să se îndrepte spre mine. Potop de întrebări din stânga și din dreapta, îmbrățișări, cuvinte de încurajare și două colege care mi-au stat alături în drumul spre Iași, liniștindu-mă și răsfățându-mă.

Ajunsă înapoi, mă simțeam ca un bolovan. Greu, de neclintit. M-am întors acasă stoarsă de puteri, mâhnită oarecum că nu m-am putut controla și că am răbufnit într-un loc public, dar apoi m-am gândit că progresasem destul de mult. După moartea mamei, plângeam din senin, nu trebuia să mă gândesc la momentul în care o pierdusem sau să rememorez amintirile cu ea, pentru că lacrimile veneau oricum. În timp ce mâncam, mergeam pe stradă sau citeam o carte, mă pornea plânsul. Uneori în hohote, alteori poticnit, silențios, de parcă aș fi fost dată pe mute, doar expresiile faciale vorbeau de la sine.

Am câteva zile de când amân să plâng. Mi-am lipit post-it pe ușa camerei și pe frigider: fă-ți timp să plângi. în voie.

De când n-am mai făcut asta, sunt ca o butelie pe cale să explodeze din moment în moment, mă agit și-i agit și pe alții, mă consum la maxim, până cad epuizată și uit că am nevoie de o porție de plâns, așa cum ți-e poftă de o prăjitură sau ți-e dor de un somn bun.

Uneori m-aglomerez singură, fac alte lucruri menite să-mi distragă atenția de la asta, dar creierul îmi scoate în față un banner pe care e scris mare, cu roșu: ai nevoie să te descarci, ia și plângi. Și da, atunci aș vrea să las deoparte cărțile, facebook-ul, cu telefonul pe silent să mă pun așa, într-un colț, și să-ncep a plânge, fără să mă gândesc că vecinul de jos sau de sus m-ar aude. Fără să mă gândesc că la 18:00 am curs sau că am o temă de trimis. Pentru două, trei ore n-aș face nimic, doar aș plânge. Pentru c-ar fi mai indicat să plângi, decât să te plângi. Să te pui față-n față cu tine, să te iei în serios și să-ți dai voie, să nu-ți mai impui restricții și să…plângi. Tu cu tine.

 

foto / @baizaro 12235040_1028125833906698_4972257773883093122_n